Adesori în clipe de tăcere
Când flacăra-amintirilor se-aprinde,
Ne umple inimile de durere
Un dor ce fiinţa-ntreagă ne cuprinde.

De-acei ce sunt, au fost şi vor rămâne
Părinţii noştrii dragi din totdeauna,
Căci gânduri despre ei ne sunt stăpâne,
În nopţile când ne veghază luna.

Mai auzim din depărtări încă ecoul
Chemărilor de-acasă din pruncie,
Şi-n ochii-mbătrâniţi avem tabloul
Părinţilor plecaţi în veşnicie.

Cum praful se aşterne pe o carte,
Peste povestea lor se-aşează anii,
Dar noi nu vom uita până la moarte
Ce mult făcut-au pentru noi, sărmanii.

Nu cred că vom uita întreaga viaţă
Cum alergau din zori şi până-n noapte;
Ce urme-adânci li s-au brăzdat pe faţă
În urma alergării zbuciumate.

Căci şi-au dorit copiii lor să fie
La loc înalt, într-o viaţă lungă,
Luptând pentru acea bogăţie
La care ei nu au putut s-ajungă.

Am vrea să fie lângă noi părinţii,
Să-şi vadă azi nepoţii-n număr mare,
Să-i urmărească cum le iasă dinţii
Şi cum fac primi paşi pe-a lor picioare.

Părinţi ce greu învingeţi bătrâneţea
Şi aşteptaţi plângând o mângâiere,
Să vă aline Dumnezeu tristeţea,
Şi să vă ocrotească cu putere.

Încovoiaţi pe cârjile-nvechite,
Abia mişcaţi slăbitele picioare...
Voi, dragi părinţi cu feţe-nbătrânite,
Ce daţi cu-adevărat lumii valoare.

Să vă dea Cerul, binecucântare,
Dorinţele vă fie împlinite,
Şi Dumnezeu în marea-I îndurare
Să vă dea multe zile fericite.